Detaliile publicatiei, inclusiv instructiunile privitoare la autori si abonare: http://www.informaworld.com/smpp/title~content=t931527317
New School of Psychotherapy and Counseling, London Online publication
data: 16 Mai 2011
Psihoterapia Centrata pe Persoana & Experientiala
Vol. 10, Nr. 2, Iunie 2011, 116–128
Buddha ca persoană deplin funcţională: către o perspectivă centrată pe persoană asupra conceptului de mindfulness – Manu Bazzano*
Lucrarea explorează legăturile dintre terapia centrată pe persoană (TCP) și meditație. Este împărțită în două părți: prima parte începe cu o descriere a experienței personale a autorului legată de meditație și este urmată de o scurtă trecere în revistă a altor abordări care au încercat o integrare similară a meditației și psihoterapiei: terapia cognitivă bazată pe mindfulness, modelele transpersonal și psihodinamic și de ceea ce ar putea constitui o paradigmă alternativă, una bazată pe principii fenomenologice care sunt fundamentale pentru TCP; a doua parte prezintă interviuri și constatări ale unei cercetări euristice și fenomenologice de mici dimensiuni (inițial parte dintr-o disertație) efectuată printre terapeuți care practică meditația în mod frecvent. Meditația este privită provizoriu ca o modalitate de creștere a conștiinței organismice și fenomenologice, de cultivare și rafinare a unui fel-de-a-fi, de menținere/întreținere/hrănire/îngrijire și resacralizare a cotidianului și o mai mare prețuire a dilemei existențiale a ființei umane.
Aer rece intrându-mi prin nări, aer mai cald ieșind. Concentrare asupra respirației, pe ceea e este atât de intim conectat cu a fi viu. Atent și curios, stau cu această acțiune simplă și totuși minunată, aceea pe care o uit deoarece vine de la sine. Cu ochii întredeschiși, cu privirea relaxată, îmi ascult respirația, păstrându-i ritmul neschimbat, concentrat pe expirație, lăsând inspirația să se petreacă de la sine.
Sunt distras; de ce este atât de dificil să rămâi concentrat pe respirație? De ce este atât de greu să însoțești simplitatea faptului de a fi? Revenind iar și iar asupra respirației, îmi reînnoiesc intenția de a rămâne prezent, de a fi atent la postura corporală. Este o rememorare: a sarcinii în desfăsurare, a facticității vieții. Simțindu-mă oarecum mai ancorat, aprofundez obervația: îmi observ gândurile și le recunosc ca atare, fără să mă las în voia lor; observ diverse senzații fizice, sentimente și emoții. Sunt conștient de gânduri, senzații, trăiri și emoții – uneori chiar le văd venind… Se creează senzația de spațiu și odată cu ea un sentiment de libertate.
Devin conștient de sunete. Încerc să nu etichetez, să nu interpretez sau să construiesc conjuncturi în jurul lor: doar ascult. Observ cum sunetele apar, persistă pentru un timp și se sting. Ascultând sunetele încăperii, ale străzii, ale cerului mă percep ca fiind incorporat în această vastă lume fenomenală, ca parte a momentului în plină desfășurare: un întreg cu multiple fațete, complex și bogat; a-l numi “moment prezent” pare chiar neadecvat. Mă simt perplex și incapabil de a da o explicație satisfăcătoare pentru toate acestea. Decid să aduc o întrebare care îmi reflectă și îmi subliniază perplexitatea. Întrebarea este simplă: “Ce este asta?” Asta: nu fenomenul singular. Nu motorul mașinii din stradă, cântecul păsării sau vuietul din cer (un tunet? un avion?) sau gândul pasager că trebuie să-mi sun un prieten mai târzi. Este vorba despre experiența ce tocmai se desfășoară în întregimea ei. A fi viu în chiar clipa de față este la fel de greu de înțeles, uimitor și de neconceput ca orice alt mister contemplat vreodată de mintea umană. O experiență pe care de obicei o iau de-a gata, de care mă dispensez, pe care o privesc plictisit și de prea multe ori ratez a o aprecia. Pun întrebarea din toată inima și aștept în liniște ceea ce va urma. Apar tot felul de “răspunsuri”, dar toate sunt nesatisfăcătoare. În loc să-mi diminueze perplexitatea, întrebarea mi-o adâncește; pentru o clipă îi percep natura enigmatică, de nepătruns.
O sesiune de meditație durează în mod normal între 30 și 45 de minute. De obicei stau pe o pernă acasă, pe podea, cu picioarele încrucișate, câteodată pe scaun cu ambele picioare pe pământ, uneori singur, alteori cu prieteni. Meditez în tren pe drumul spre serviciu: niciun sunet extern nu reprezintă o perturbare reală, căci această experiență a meditației este înrădăcinată în observarea fenomenologică.
Meditația este o parte integrantă a vieții mele și influențează felul în care sunt în relația cu clienții mei. Practic meditația din 1978 și în ianuarie 2004 am primit ordinația în școlile de Zen Soto și Rinzai. În trecut credeam că meditația înseamnă: (a) oprirea minții prin întreruperea fluxului gândurilor; (b) experiențierea “stărilor de conștiință alterată” (Bazzano, 2010b, p33). Privind retrospectiv, acele concepții par acum naive, chiar contraproductive, deși la vremea aceea aveau sens. În loc de a încerca să oprească gândurile (am îndoieli serioase că a reușit cineva vreodată asta) meditația a ajuns acum să însemne a fi în contact cu ceea ce apare, fie ele emoții, sentimente sau gânduri și dezvoltarea conștientizării dimensiunii fenomenologice. În loc de a alerga după “stări alterate”, în loc de a încerca să întrezărești o stare spirituală imaginară în afara cotidianului, meditația a ajuns gradual să însemne aprecierea cât mai deplină a acestuia. Pe măsură ce mi-am dezvoltat această practică, ea a devenit mai puțin specială, mai mult obișnuită: “conștientizarea deopotrivă a posturii și a gândurilor, sentimentelor și emoțiilor” (Bazzano, 2010b, p. 33). A devenit conștientizarea câmpului mai larg, a ceea ce Rogers a numit experiențiere organismică (Rogers, 1961, p. 111).
O virtute aparte a budismului Zen este prețuirea obişnuitului (Aitken, 1994; Batchelor, 1997; Bazzano, 2006; Maezumi, 2001; Suzuki, 1970), respingerea apelului la supranatural și transcendental și a ceea ce Rorty, un gânditor pragmatic american în tradiția lui William James și a lui John Dewey, numește “fundaționalism” (1989, p. 120), adică o încercare de a explica, interpreta și fundamenta realitatea întâmplătoare. Spiritul Zen acoperă un teren similar și este ilustrat în mod sclipitor de către unul dintre principalii săi exponenți, Dogen (Waddell & Abe, 2002), care, în textul cunoscut sub numele de Genjokoan (Expresia similarității) scrie:
A învăța Calea lui Buddha înseamnă a învăța despre sine. A învăța despre sine înseamnă a uita de sine. A uita de sine înseamnă a fi confirmat de toate dharmele. A fi confirmat de toate dharmele înseamnă a pune deoparte propriul corp și popria minte precum și corpurile și mințile altora.
(Waddell & Abe, 2002, p. 41)
Dogen a scris acest verset în secolul al XIII-lea și totuși el pune sub semnul întrebării câteva dintre ideile de bază care au modelat lumea modernă: credința în eul cartezian separat, viziunea newtoniană mecanicistă asupra naturii ca și “demistificare și desacralizare a lumii” (McMahan, 2008, p. 162). Personal, cred că perspectiva lui Dogen este utilă în articularea selfului ca proces și în egală măsură ca refuz al viziunii mecaniciste asupra vieții. Continui să descopăr că practica zen și TCP, în egală măsură două surse de inspirație în viața mea, se completează și se informează reciproc.
Perspectiva mea asupra budismului este susținută de o viziune seculară și existențială. Nu îl privesc pe Buddha ca pe o figură transcendentală care a avut o revelație centrată pe persoană și existențială venită din neant, ci ca pe cineva care a fost capabil să integreze devenirea și impermanența. Pentru mine, a fi un buddha este asemănător cu a funcționa liber, a fi „deschis să experiențiezi fără să te simți amenințat… a manifesta încredere în propriul proces de evaluare organismică” (Mearns & Thorne, 1988, pg. 11).
Ceea ce a început din curiozitate a luat avânt, ajungând să fie o serie de întrebări personale profunde. În opinia mea – și în lumina experienței pe care o am în diverse modalități terapeutice – abordarea centrată pe persoană este cea mai provocatoare pentru practician, necesitând cultivarea unui fel-de-a-fi mai degrabă decât acumularea de competențe. O practică terapeutică atât de complexă necesită umanism autentic, ceea ce la rându-i necesită utilizarea conștientă și congruentă a selfului pentru a oferi pe deplin condițiile de bază. Am început să mă întreb: “Mă ajută meditația să devin un mai bun terapeut centrat pe persoană? Mă ajută să-i incorporez pricipiile?”
M-am întors la sursă și am revăzut cele șase condiții (Rogers, 1957). Pentru ca două persoane să fie în contact (prima condiție), trebuie să fiu prezent în încăpere, să fiu atent la client (care este vulnerabil, anxios sau într-o stare de incongruență – a doua condiție). Trebuie să fiu congruent în relație (a treia condiție), total conștient de aria mai largă a experienței organismice. Trebuie să fac asta depășind nivelul cognitiv, adică la nivel corporal (Merleau-Ponty, 2002). O asemenea însoțire congruentă este mediul care face posibilă considerația pozitivă necondiționată (a patra condiție). Credința mea iniţiala a fost că dorința sinceră de „a face bine” va aduce de la sine atitudinea pozitivă necondiționată. Nu am avut în vedere conotația sa organismică și legătura indisolubilă cu a cincea condiție care afirmă că „terapeutul experiențiază o înțelegere empatică a cadrului intern de referință al clientului” (Rogers, 1961, p. 22). Doar atunci comunicarea mea congruentă va face posibilă cea de-a șasea condiție, adică „perceperea, cât de mică, de către client a condițiilor 4 și 5, empatia și acceptarea pozitivă necondiționată a terapeutului față de client” (Rogers, 1961, p. 22). Aceste reflecții au avut darul de a mă reconecta la principiile fundamentale ale PCA.
Părea clar că practicarea frecventă a meditației m-a ajutat să ofer congruență, empatie și acceptare pozitivă necondiționată, dar era oare la fel pentru ceilalți colegi care au practicat meditația în mod frecvent? Înainte de a încerca să răspund la această întrebare a fost important să-mi lărgesc aria de cercetare în domeniul literaturii de specialitate, să-mi verific înțelegerea și să-mi clarific ce au de oferit și alte abordări.
Răsfoind principalele publicații contemporane nu am reușit să găsesc nimic semnificativ în domeniul specific al meditației și terapiei centrate pe persoană contemporane, cu excepția lucrărilor lui Brazier (1995), scriitor și practicant care totuși s-a îndepărtat ulterior de meditație, abandonând-o în final în schimbul unei abordări ce ține mai mult de “Tărâmul Pur” din cadrul budismului, care se focalizează mai mult pe implicarea socială activă (Brazier, 2008).
Propriile-mi contribuții în domeniu (Bazzano, 2004, 2005, 2006, 2009, 2010a, 2010b) au suferit schimbări ca urmare a procesului continuu de practică și studiu. Privind retrospectiv, constat că am făcut aceleași greșeli pe care ulterior le-am atribuit altor autori din domeniu, cea mai vădită fiind aceea a divizării arbitrare prin asocierea terapiei cu sfera cotidianului și a meditației cu domeniul „transcendentalului”, precum și neglijarea parțială a naturii experiențiale, experimentale și existențiale a ambelor demersuri.
Cea mai populară încercare de a integra meditația în psihoterapie este terapia cognitivă bazată pe mindfulness (MBCT) (Nauriyal, Drummond, & Lal, 2006; Segal, Williams, & Teasdale, 2002), o combinație de tehnici de meditație și TCC, inspirată de programul de mindfulness al lui Kabat-Zinn (Kabat-Zinn, 1994, 2005). Anterior formării mele în TCP, am predat și co-facilitat programe de reducere a stresului bazate pe mindfulness. Mi s-au părut captivante și am considerat benefic efortul de transpunere a principalelor principii budiste în limbaj cantitativ. Totodată, am devenit conștient de faptul că meditația budistă era prezentată ca instrument didactic în loc de mijloc empiric – o tehnică ce avea scopul de a reprograma gândirea și comportamentul în locul cultivării unei atitudini non-critice și tolerante față de imperfecțiunile umane. În cadrul MBCT meditația este utilizată prescriptiv pentru reducerea stresului, controlul anxietății, gestionarea durerii fizice, tratarea depresiei și a tulburării post-traumatice.
Sunt de acord cu dorința de a reduce suferința, dar MBCT accentuează „gândirea negativă” (Segal et al., 2002, pp. 252–253) și examinează/evaluează „atitudinile disfuncționale” (Segal et al., 2002, p. 5); utilizează „Scala Atitudinii Disfuncționale” (p.5), reambalând astfel învățăturile paradoxale ale lui Buddha într-o formulă cu scopul de a retrimite clientul într-o viață normală, alienată.
Elementul budist din MBCT are un puternic iz de Theravada: în viziunea acestei școli timpurii a budismului indian lumea este iluzorie și experiența umană trebuie corectată, însănătoșită și eliberată din propriile constrângeri. În mod natural, tentativa unei metodologii inspirate de această filosofie va fi aceea de reeducare a clientului, fiind mai degrabă prescriptivă decât experiențială.
Terapia transpersonală a utilizat de asemenea meditația, principiile și ideile budiste în scopul validării unei credințe într-o dimensiune spirituală. Contribuții la această abordare au venit de la Wilber (2000) și Rowan (2001), printre alții. Abordarea este vastă și polivalentă, intersectând secțiuni ale terapiei centrate pe persoană. În locul descompunerii selfului și a înțelegerii naturii sale fluide și procesuale, această abordare vede meditația ca pe o cale de tranziţie dincolo de self și de extindere în „conștiința cosmică”.
Autorii care au integrat budismul și psihoterapia psihodinamică (Burns, 1994; Epstein, 1995; Fromm, Suzuki, & De Martino, 1960; Safran, 2003; Welwood, 1983, 2000) au depus o muncă de pionierat acceptând în același timp noțiuni psihanalitice cheie – asociere liberă, credința în inconștient, noțiunea de psyche ca sistem separat alcătuit din părți. Ca rezultat, meditația a fost privită ca un exercițiu de introspecție – pierzând astfel realitatea fenomenologică mai largă, favorizând concepțiile carteziană/freudiană greșite.
Meditația – așa cum o trăiesc și înțeleg – este o formă fenomenologică și existențială de investigare; înseamnă a deveni conștient de câmpul organismic extins, a te adapta activ și creativ la natura non-substanțială, fluidă a selfului. Are legătură cu – și ajută persoana să aprecieze deplin – cotidianul (Maezumi, 2001), viața organismului dincolo de constrângerile ego-ului și ale self-conceptului (Rogers, 1957). Atitudinea Zen este mai acordată fenomenologiei (unul dintre fundamentele PCA) în încercarea de a prețui mai pe deplin lumea imperfectă a fenomenelor, lucru care poate fi regăsit în scrierile târzii ale lui Husserl și în mod special în modul insistent al lui Merleau-Ponty de a readuce esența în existență (Matthews, 2002).
Am început cercetarea cu formularea unei întrebări: “Cum informează practicarea meditaţiei activitatea terapeutului centrat pe persoana?” (Bazzano, 2010b, p. 34). Pe parcursul a cinci luni am înregistrat interviuri şi conversaţii cu terapeuţi centraţi pe persoana care practică frecvent meditaţia. Provocarea cercetărilor calitative şi euristice în mod deosebit este, desigur, greutatea responsabilitaţii ce apasă pe umerii cercetătorului, pentru că, asa cum ne aminteşte Polanyi, “nu există reguli ce pot ghida verificarea cu încredere până la capăt; cercetătorul trebuie să ia decizia finală” (citat din Moustakas, 1990, p. 33). Ceea ce descrie Moustakas ca “a pătrunde problema, a te uni cu ea” (1990, p. 15) seamănă foarte mult cu experienta mea cu koanurile din zen, atunci când cineva trebuie să mediteze asupra unei probleme existenţiale nerezolvabile (i.e., menţionat mai sus ca ‘ce este asta?’), care poate să ii ofere practicantului o noua perceptie. După ce au avut loc conversaţiile, am ascultat în mod repetat înregistrările, căutând teme comune ce ar fi putut să îmi sporeasca înţelegerea. Timp de multe luni am rămas cu întrebarea generală, centrală explorarii mele. Am păstrat întrebarea zilnic, înainte şi dupa ce am avut conversaţiile cu colegii mei: o notă pregnantă, care a persistat o dată cu activitătile mele zilnice. Am găsit patru colegi, practicanţi TCP şi meditatori, dornici de discuţii înregistrate cu mine cu durata de o oră (Bazzano, 2010b).
Înainte de a începe, cu scopul de a ramâne focalizat în timp ce folosesc un instructaj flexibil pentru mine însumi, am pregatit patru întrebări secundare:
Cea de-a patra întrebare a pus la îndoială “propria presupunere cum că meditaţia este întotdeauna benefică practicării terapiei [centrate pe persoană] (Bazzano, 2010b, p. 34).
Verificând codurile de conduită ale prerechizitelor şi metodologiei de cercetare larg acceptate (British Association for Counselling and Psychotherapy [BACP], 2010; Elliot, Fischer, & Rennie, 1999; Mauthner, Birch, Jessop, & Miller, 2002; Social Research Association [SRA], 2003), am purtat conversaţiile în spiritul respectului şi empatiei, am clarificat cu participanţii urmatoarele drepturi: (a) posibilitatea retragerii în orice moment; (b) să solicite vizionarea disertaţiei şi să elimine orice cred că este neadecvat. Aspecte ale confidenţialităţii si protecţie a datelor au fost clarificate înainte de începerea interviurilor: identitatea participanţilor a fost confidenţiala; toate numele sunt fictive şi detaliile personale codificate; notiţele şi înregistrările au fost încuiate într-un fişier; datele digitale au fost securizate prin parole şi conţin doar detalii neidentificabile sub forma notiţelor sau a fişierelor electronice; toate înregistrările vor fi transcrise direct de mine fără asistenţa unei de-a treia părţi. În final, am primit consimţământul de informare din partea participanţilor pentru publicarea rezultatelor cercetării.
Mark (toate numele folosite în această lucrare sunt fictive), un terapeut centrat pe persoană, a început să practice meditaţia în mod frecvent în urmă cu trei ani şi a trăit ceea ce el numeste o ‘descoperire’ interioară, perceperea [unui] spaţiu mai larg în interior, un loc de conectivitate cu lumea, precum şi un loc de conectare cu umanitatea mea bazală, atât cu ‘părţile bune’ cât şi cu cele ‘mai puţin bune’.
A descoperit că aceasta se reflectă în munca lui. Înainte de a practica meditaţia se simţea adesea constrâns să intervină şi să il provoace pe client, încercând, chiar şi indirect, să corecteze ceea ce a perceput ca fiind ‘comportament greşit’.
Acum a descoperit că – într-un mod care reflectă propriul proces interior – era ‘mult mai pregătit să ofere spaţiu de explorare, verbalizare şi autodescoperire’. A remarcat cum liniştile din timpul şedinţelor au devenit mai ‘profunde şi semnificative’.
Atunci când am ascultat pentru prima oară acest interviu m-am simţit reasigurat într-un mod îngamfat: părea ca îmi confirmă propriile presupuneri. Până la cea de-a treia ascultare, mi-a atras atenţia vocea lui Mark atunci când vorbea despre ‘părţile bune’ şi ‘părţile mai puţin bune’. Puteam cumva să aud ce vroia să zică defapt, adică faptul că era dispus să se angajeze atât în procesul dificil cât şi în configuraţiile pozitive (Mearns & Thorne, 2000, p. 102). M-am întors la începutul înregistrarii unde vorbeşte despre prima sa experienţă cu meditaţia. A fost ‘o revelaţie… un loc de conectare cu lumea înconjurătoare’. Avea entuziasmul începatorului, o calitate foarte căutată în zen denumită ‘mintea începătorului’ (Suzuki, 1970). Această ‘decoperire’ m-a bucurat dar m-a şi întristat. M-a stimulat pentru că a confirmat ceea ce ştiam dintotdeauna. M-a întristat pentru că m-a facut să mă întreb dacă mai posed oare acelaşi entuziasm după 32 de ani de practicare a meditaţiei.
Gill practica meditaţia cu mult înainte de a-şi începe formarea în psihoterapia centrată pe persoană. Apoi terapia a ‘înlocuit practicarea meditaţiei’ şi a devenit centrală vieţii sale, în timp ce meditaţia a ramas pe fundal. Ascultând-o, am simţit adevărul din ceea ce spune, crezând în validitatea declaraţiei sale: activitatea sa centrată pe persoană a devenit o supapă naturală a meditaţiei din trecut. Mi-am dat seama de propriile prejudecaţi abia ulterior, prima oară când am reascultat acest pasaj, având în vedere faptul că nu se potriveşte cu propria experienţă. La cea de-a doua ascultare, însă, avea sens şi am putut auzi ce a spus în chiar următoarea frază:
Trecerea de la meditaţie la psihoterapia centrată pe persoană a fost ca o progresie naturală pentru mine. Meditaţia înseamnă a sta aşezat, a mă concentra pe constientizarea atentă, a observa gândurile, a observa experienţa; a fi cu propria experienţă. Uneori poate fi dureros, atât psihologic cât şi fiziologic, a sta asezat pentru mult timp – de a fi cu experienţa mea şi de a ştii că este temporară şi că va trece. Acelaşi lucru este valabil şi pentru a fi cu un client.
Pentru ea, elementul crucial în psihoterapia centrată pe persoană este o atitudine de deschidere şi necondiţionalitate faţă de propria experienţă şi cea a clientului:
Are legatură cu a fi în contact cu experienţa fiecarei clipe, fără a judeca, fără a o direcţiona. Găsesc a fi de ajutor ‘necondiţionalitatea’ – nici bun, nici rău.
Pentru Johanna, psihoterapeut centrat pe persoană şi meditator de multi ani, Meditaţia înseamnă a fi pe deplin prezent la orice aş face sau cu oricine aş fi… un fel de condiţie de bază a practicii centrate persoană. Folosesc respiraţia ca revenire la momentul prezent… ritmul repsiraţiei, picioarele pe pământ… Îmi aduc aminte – îmi amintesc că sunt aici, sunt în viaţă, această altă persoană este cu mine, această activitate are loc aici şi acum. Ideal, aceasta este experienţa mea în meditaţie. Aceasta se continuă în lucrul cu clientul, în mod deosebit cu practica centrată pe persoană pe care o consider a fi o formă de meditaţie în sine, în prezenta unui alt om.
Experienţa Johannei s-a suprapus perfect experienţei mele: ce minunat! Şi totusi m-a pus pe gânduri: “Oare am conversaţii cu persoane care gândesc la fel ca mine? Ne validăm reciproc?”
Pentru Steve, meditaţia poate fi complementară psihoterapiei pentru că este: un răspuns conştient, o dorinta de a ramâne în contact cu disconfortul şi de a fi deschis la posibilitatea producerii unei schimbări.
Practicarea frecventă a meditaţiei îl ajută să se simtă mai puţin constrâns să intervină atunci când lucrează cu un client, să il salveze sau direcţioneze:
Dacă un client exprimă sentimente mai dificile – pot rămâne acolo fără a-i alina durerea sau a-l relaxa, sau a-i distrage atenţia… A ramâne în contact cu acele emoţii nu ne va distruge şi poate permite un sentiment de libertate şi putere interioară, aceleasi lucruri pe care le obţin în timp ce meditez.
A atras atenţia asupra constientizării meditavie a “ceea ce se întamplă” şi “ceea ce apare” ca fiind nepreţuite practicării psihoterapiei centrate pe persoană:
Meditaţia ajută la golirea ecranului şi la a fi mai conectaţi la aici şi acum, cu ceea ce se întamplă, nu doar mental… într-o sferă mai largă, nu doar cu self-conceptul meu, cu cine cred că sunt sau cine ar trebui să fiu.
Steve a subliniat de asemenea aspectul relaţional al meditaţiei:
Meditaţia este adusă în relaţie. Devin instrumentul efortului meu. Practica centrată pe persoană îmi permite să preţuiesc meditaţia mai mult pentru efectul pe care îl are asupra mea, asupra felului meu de a fi.
În urma ultimei ascultări mă gândeam: “Are dreptate. Sunt de acord. Nimic revoluţionar, nimic nou… sună bine.” După cea de-a treia redare am observat emfaza lui “am devenit instrumentul efortului meu” şi ceva s-a schimbat în percepţia mea. Nu ştiu cum o pot exprima mai bine. S-ar putea să aibă legatură cu faptul că “instument” evocă musică, acordarea chitarei mele înainte de a cânta pentru prieteni sau audienţă, pentru ca sunetul sa fie proaspăt şi clar. Este posibil să aiba legatură cu ceva din ceea ce a spus Steve. Ceva în legătură cu el şi modul său de a fi ca persoană… felul în care a fost cu mine, de exemplu, în timpul conversaţiei noastre: clar, deschis şi atent.
În urma ascultărilor repetate, conversaţiile par să ducă spre punctele enumerate mai jos. Practicarea frecventă a meditaţiei, conform acestor teme recurente, ajută la promovarea următoarelor:
Este posibil ca meditaţia să fie dăunătoare psihoterapiei centrate pe persoană? Doi dintre cei intervievaţi consideră că meditaţia poate fi o fugă, un răspuns pasiv la provocările vieţii şi că, dacă este practicată doar cu scopul de a corobora credinţe derivate din budism, poate conduce spre pasivitate.
Consensul general în cele patru conversaţii anterioare sugerează faptul că meditaţia ajută terapeutul să devină conştient de aria mai largă, de realitatea organismică amplă, principală în psihoterapia centrată pe persoană, Rogers văzând psihoterapia ca fiind “un proces prin care omul devine organismul său – fără a se înşela pe sine, fără deformare” (1961, p. 111).
A reieşit faptul că a te concentra pe respiraţie înseamnă a te concentra pe o activitate comună tuturor fiinţelor vii. Aşa cum spunea şi Steve: “Prin conştientizarea respiraţiei devin mult mai conştient de sfera largă ce înconjoară selful”.
Conştientizarea câmpului înseamna şi conştientizarea a ceea ce în mod uzual este numit “evident”. Ce a ieşit în prim plan a fost faptul că ne abatem privirea cu uşurinţă de la viaţa cotidiană pentru a caută altceva, astfel ignorând miracolul zilnic, ceva ce poate fi înţeles doar prin corp, prin simţuri, prin obişnuita, dar minunata, experienţă de a-fi-pe-lume.
Meditaţia, conform altor doi participanţi, ar putea oferi elementele rudimentare pentru o “pregătire ce ne poate ajuta sa rămânem în contact cu realitatea fenomenologică mundană, cu scopul de a ne reaminti mai uşor” (citat din Bazzano, 2010b, p. 36), a cultiva un simţ al minunării şi al îngrijirii personale cât şi al clienţilor noştri. O asemenea pregătire l-ar ajuta pe practicant să dezvolte ceea ce Rogers numeşte “un fel de a fi” (“a way of being” – Rogers, 1980; Bazzano, 2010b, p. 36).
A existat un consens între participanţi:
A croi drumul unei perspective capabile să combine principiile centrate pe persoană cu meditaţia este un demers care a întârziat destul de mult şi care este foarte necesar; speranţa mea este ca această contribuţie mică – oricât de limitată ca domeniu şi descoperiri – să stârnească viitoare discuţii şi cercetări.
Unele întelegeri iniţiale au fost confirmate: de exemplu, faptul că meditaţia este eficientă în cultivarea felului-de-a-fi. Nu m-am putut abţine din a ma întreba daca nu cumva am purtat discuţii cu persoane care gândesc la fel ca mine şi care astfel au amplificat şi rezonat în felul lor cu propriile mele presupuneri. Acest gând mă ajută să rămân mai realist în cercetarea mea şi mă face curios: cum sunt terapeuţii centraţi pe persoană care nu meditează? Cum işi cultivă felul-de-a-fi şi oferă condiţiile de bază într-un mod autentic?
Această cercetare m-a ajutat să realizez faptul că trebuie să fac mai multe în domeniul meditaţiei şi TCP. Lucrarea de faţă este doar o mică mostră, însă rezultatele încurajează continuarea întrebărilor, căci m-au redirecţionat spre nevoia de a construi mai multe legături între practicile contemplative din Est şi psihoterapiile centrate pe persoană si experienţiale.
Meditaţia ne ajută să fim împământaţi în organism şi în lumea fenomenologică – o poziţie diferită ca direcţie de viziunea mecanistică propusă de terapia cognitiv-comportamentală bazată pe mindfulness. Meditaţia promovează explorarea şi reîncântarea obişnuitului, astfel evitând ruta evazivă şi bypassul spiritual al multor psihoterapii transpersonale.
Meditaţia ne ajută să explorăm selful ca proces, astfel deconstruind viziunea psihodinamică a psihicului ca aparat separat.
În cele din urmă meditaţia ne ajută să apreciam imperfecţiunile vieţii ca pe nişte daruri. Aceasta ar putea însemna că viaţa de acum este deja viaţa lui Buddha, deja viaţa unei persoane pe deplin funcţionale.
Poziţia emergentă aici este una fenomenologică, experienţială şi existenţială: ca atare nu este folositoare unui sistem de credinţe.
Speranţa mea sinceră este ca această lucrare să provoace discuţii şi să încurajeze alţi colegi cercetători şi practicieni în a duce investigaţia mai departe. Să ne inspiram reciproc în acest domeniu nou şi captivant.
Aş dori să le mulţumesc pentru feedbackul lor şi pentru sugestiile nepreţuite următorilor prieteni şi colegi: Stathis Anthopoulos, Meg Barker, Stephen Batchelor, Jocelyn Chaplin, Hugh Clarke, Mick Cooper, Mia Leijssen, Jyoty Nanda, Julia Samuels, Zoe Shobbrook, Mary Swale şi revizorilor anonimi din cadrul PCEP.
